A fost o dată ca niciodată un vis american. De fapt, poate că e mult spus american. E mai corect spus un vis est-european, hrănit de nebunia studenţească şi de toate serialele alea la care te uiţi când ar trebui să lucrezi sau să înveţi. Aşa că te decizi – gata, la anu’ mă duc în America! Nu zic că nu ar trebui să o faceţi. Şi eu am făcut-o. Şi muuulţi mulţi muuulţi alţi proşti. Ce avem în comun este că toţi uităm. Diferenţa, totuşi, este că unii uită mai repede, alţii mai greu. Eu mă număr printre cei care iartă, dar nu uită.
Nu îţi zice nimeni că suma finală te va ajunge undeva la 3000 de dolari. 3000 de dolari, oameni buni. 3000. Trei mii. Dintre care o treime din ei se duc pe fundul agenţiei cu care mergi. 1000 de dolari (aproximativ). O mie de dolari la American Experience. 1000 de dolari la Student Travel. 1000 de dolari la Go To SUA. 1000 de dolari laorice altă agenţie care se ocupă de 3 hârţoage şi un job pe care oricum nu o să îl primeşti/păstrezi/te mulţumească/existe cu adevărat.
Nu îţi zice nimeni că, în general, o să ajungi în State şi o să te trezeşti fără cazare ca lumea, fără jobul din contract şi extraordinar de obosit şi emoţionat.
Nu îţi zice nimeni că tu chiar o să îţi consumi aproape toţi banii cu care vii e acasă pe o prostie de cazare. E o prostie de cazare pentru că sunteţi 4 în cameră şi plătiţi câte 125 de dolari pe săptămână de om. 125 x 4 egal 500 dolari pe săptămână pe cameră. 600 x 4 înseamnă 2000 de dolari pe lună pe o cameră jerpelită. BUT WAIT! THERE’S MORE! Camera e de 4? Hai să vă mai bag una! Sper că e o OK că o să stai jumate din şederea ta pe o saltea şi ca o să trebuiască să îţi ţii hainele în valiza cu care ai venit. Dacă nu-ţi convine poţi să pleci. De fapt, aş putea să chem poliţia. Da. N-ar fi rău. Menţionez că acesta este un caz fericit. În general trebuie să stai cu vreo încă 7 persoane în cameră; la acelaşi tarif, normal.
Nu îţi zice nimeni că ai semnat un contract numai ca să îţi dea viza. O să ajungi în Murica şi o să descoperi că hotelul este… well… prost manageriat. Şi au concediat managerul care te-a angajat. Şi… da; nu avem ce să facem cu 50 de oameni la mijlocul lunii iunie. Nici nu e sezon. De ce aţi venit aşa de devreme? Err, nu ştiu man, poate pentru că voi m-aţi chemat? Poate pentru că aşa mi-a sugerat agenţia?
Nu îţi zice nimeni că eşti norocos dacă managerul tău a terminat liceul.
Nu îţi zice nimeni că poţi fi dat afară doar pentru că întrebi de ce.
Nu îţi zice nimeni că o să schimbi 7 joburi până la sfârşitul lui august.
Nu îţi zice nimeni că o să stai şi o să plângi pe scări că mai ai viza de lucru pentru doar o lună şi tu nu ţi-ai recuperat banii de împrumut. Bineînţeles, după aia o să mergi pe toate grupurile de discuţie w&t şi o să le spui tuturor ce mişto a fost.
Nu îţi zice nimeni că la un moment dat nu îţi mai răspunde nici dracu la telefonul de la agenţie. (Dar ei continuă să îţi trimită e-mail-uri HAI LA ELECTRIC CASTLE – dude, sunt în SUA, remember? Serios?)
Nu îţi zice nimeni că dacă vrei să îţi recuperezi investiţia o să trebuiască să lucrezi 60 de ore pe săptămână.
Nu îţi zice nimeni că dacă vrei să ieşi pe profit trebuie să lucrezi 75+ ore pe săptămână.
Nu îţi zice nimeni că nu o să ai timp să călătoreşti decât în ultimile două săptămâni, când deja îţi bagi picioarele în toate.
Nu îţi zice nimeni că în primele săptămâni tot ce câştigi dai pe chirie şi pe mâncare.
Nu îţi zice nimeni că în primele două săptămâni o să mănânci ouă, noodles şi lapte cu cereale la toate mesele.
Nu îţi zice nimeni că nu o să fii niciodată tratată la fel ca bărbaţii.
Nu îţi zice nimeni că şocul cultural pe care o să îl simţi acolo nu este la fel ca al vecinului. Eu ma pot adapta în două săptămâni, el în două zile, tu în două luni, iar ea niciodată.
Nu îţi zice nimeni că e atât de dificil să vorbeşti cu americanii pentru că sunt amabili, dar reci.
Nu îţi zice nimeni că dacă ai colegi de muncă sunt ori străini, ori imigranţi (mai mult sau mai puţin legali), ori copchii de 16 ani care nu vor să se ducă la şcoala de vară.
Nu îţi zice nimeni că e atât de greu să faci o glumă dacă eşti femeie. Colegii tăi americani sunt obişnuiţi cu insipidele, incolorele şi inodorele fete care nu au simţul umorului, dar care râd ca blegele la telefon.
Nu le zice nimeni că turcoaica care le face patul dimineaţa are master in psihologie.
Nu le zice nimeni că băiatul de la pizza o să fie doctor peste vreo doi ani.
Nu le zice nimeni că românca de la îngheţată e la doctorat la cibernetică.
Nu îţi zice nimeni că e mai ieftin să cumperi un pui la rotisor, decât să cumperi nişte legume pentru o supă. (cam de vreo trei ori mai ieftin)
Nu îţi zice nimeni că e mai ieftin să fumezi iarbă decât să bei sau să mănânci.
Nu îţi zice nimeni că Four Loko nu-i de glumă.
Nu îţi zice nimeni că tu tot cu străinii o să stai.
Nu îţi zice nimeni că tot străin o să fii.
Nu îţi zice nimeni că prieteniile pe care le închegi acolo rezistă pentru că sunt fondate pe greutăţi, înjurături, lacrimi, manele şi yolo.
Nu îţi zice nimeni că o să uiţi toate prostiile astea şi că o să te aventurezi din nou, în următorul an.
Nu îţi zice nimeni că „How’s it going?” „What’s up?” „How are ya?” nu cer un răspuns, ci sunt nişte Hello-uri mai lungi.
Nu îţi zice nimeni că o să te simţi plictisit dacă nu lucrezi 12 ore pe zi.
Nu îţi zice nimeni că singurul motiv pentru care te simţi liber şi crezi că poţi face orice e pentru că mam-ta nu poate să te sune zilnic, pentru că vecina nu te mai urmăreşte pe vizor, pentru că fostul nu mai e sub acelaşi cer cu tine, pentru că poţi să comentezi cu voce tare fără să te înţeleagă (prea multă) lume, pentru că ai banii tăi.
Nu îţi zice nimeni că eşti prea deştept sau prea prost că ai facut asta.
Dacă regret că am făcut-o? Nu.
Dacă aş mai face-o o dată? Da, dar nu prin agenţie.
Dacă recomand experienţa? DA!
Practic, mulţi dintre părinţii noştri s-au dus în Italia sau în Spania. Ei, noi mergem în America. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie; sau, dacă am da-o pe americaneşte: Same shit, different color.
Şi vă rog să nu mă luaţi cu „Totul este scris în contract! Ai toate riscurile acolo!”. Complet adevărat. Dar, frate… se întâmplă mult prea des.
EDIT: Am postat asta pe grupul închis de Facebook Work and Travel USA şi cred că am fost dată afară de pe grup/banată. Erm… poftim?
baLaurablog 